Amintiri de pe vremea forumurilor sau cum am ajuns eu personaj înainte de a fi autor

Curs de limba engleză. Profesor – je! Studinte evlavios – Ainhara, o puștoaică de vreo 14 ani, haioasă și zâmbăreață. Ora 18:00 trecute fix. După o zi de școală puștoaicei i-e somn. De altfel, mi-a mărturisit că activitatea ei favorită de timp liber e să doarmă. Și a mea, dar eu am cu vreo treizeci și de ani mai mult ca ea. Lecția din manual pe care o avem de parcurs este cu un băiat care se interesează despre o școală de arte pe un forum. Brusc Ainhara mea ridică căpușorul de pe bancă și întreabă:

-Ce e ăla un forum?

Na belea! Ori mediul online evoluează prea repede, ori eu sunt prea bătrână. Aștept cu interes momentul când va vedea pentru prima oară o mașină de scris…

Ce vremuri, boss, pe timpul forumurilor! Cât aveau de muncit moderatorii ăia ca să nu vadă lumina monitorului toate tâmpeniile planetei! Parcă nu era chiar atât de ușor să arărtăm cât de cretinei suntem uneori…

Contactul meu cu forumurile a fost unul oarecum inedit. La sugestia unui văr prin alianță, prima mașină achiziționată de mine ca adult a fost un Matiz. Tot grație rubedeniei amintite am ajuns instant membru pe forumul Daewoo Club. Inițial comunitatea online avea un pronunțat caracter tehnic. Apoi am început să ne vedem și fizic, odată pe săptămână – și anume joia – în parcare la Polivalentă.

N-a trecut mult până când noi ăștia puși pe caterincă am preluat frâiele instituției, transformând-o într-o gașcă de țăcăniți simpatici – zicem noi! – cu oareșce aplicațiuni în domeniul auto. Vă puteți imagina sau nu, ani de zile ne-am văzut odată pe săptămână plus că am mai și colindat țara în grup de vreo două – trei ori pe an, dar nu ne știam de cât după nickname-urile de pe forum. Aveam agenda de telefon plină de Sharpe, Sprite, Leutza, NFS, Zeu, Zmeu și altele, în funcție de inspirația fiecăruia când își făcuse contul.

Cum orice grupare redutabilă are nevoie și de un cronicar, acesta nu a întârziat să apară. Pe nick-ul lui de Obi (wan Kenobi – evident!), furniza în fiecare vineri dimineață relatări despre peripețiile de joi seară. Acuma, la întâlniri ne distram noi cum ne distram. Dar când citeam cronicuțele de pe forum râdeam de ni se împleteau lacrimile sub bărbii. Vorba unuia dintre noi, abia așteptam să citim vineri dimineața ce nu făcusem joi seara.

Momentul dezvăluirii: Obi al nostru nu e altul decât scriitorul Adrian Voicu, om serios, tată de familie, maestru în aviație și mânuitor de condeie. Și poate unul dintre cei mai prietenoși oameni pe care i-am cunoscut vreodată. Nu l-am văzut să aibă vreo problemă în a sta la un pahar de vorbă cu oricine, de la ajutor de băgător în seamă, până la profesori și academicieni. Am viu în minte un moment în care ne strânsesem mai mulți la un pahar de vorbă și povesteam despre o cunoștință comună.

-Am cunoscut-o la un festival de literatură, își începe Obi depănatul de amintiri.

Face o pauză și privește câteva chipuri nedumerite.

-Adică la o băută, completează el pe înțelesul tuturor.

Adrian Voicu este unul dintre cei mai prolifici scriitori buni pe care i-am citit. Dacă nu l-aș iubi la nebunie, l-aș invidia cu pasiune. Și dincolo de scriitura faină și accesibilă, ceea ce face din cărțile sale o bucurie pentru cititor, este simțul umorului și bucuria de a trăi pe care le degajă fiecare pagină.

Cu Obi nu m-am mai văzut de mult. Dar despre Adrian Voicu mai știu câte ceva grație postărilor lui despre Acceleratorul de particule, kidul său haios și Jumătatea lui mai bună. Una din aceste postări a trezit în mine nostalgia acestor rânduri. Nu știu cât de fericit va fi el de această inițiativă, dar vreau să vă arăt un moment din negura timpurilor, prin care Obi își marca începului drumului să literar, iar noi devneam în mod nesperat personaje de carte. Joi seara, în parcare este cumulul cronicilor întâlnirilor noastre. Atât mi-e de dragă cărțulia, încât am cărat-o după mine pe meleagurile iberice…

Sigur, acest volum are, mai degrabă, o valoare sentimentală. Preferatele mele, dintre cărțile semnate de Adrian Voicu rămân, fără doar și poate, cele două volume de aventuri comico-istorice Nepovestitele trăiri ale templierilor români. Dacă dați de ele, nu le evitați. Eu sunt convinsă că dacă ar fi ecranizați, templierii lui Obi le-ar da rușinică lui Asterix și Obelix, așa simpatici cum sunt ei.

Astea fiind spuse, tătuțule Obi, când mai stăm și noi la un pahar de vorbă?

Advertisement

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out /  Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out /  Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out /  Change )

Connecting to %s